Cornelia Diţă (Pătulele-Mehedinţi ( Poezie-(Mi-a -ngheţat un vis sub pleoape*

Născută in urma cu 61 de ani, in com. Pătulele, jud. Mehedinti,respectiv la 20 martie, 1955. Copilăria i-a fost marcata de marii clasici, ale caror poezii le recita cu mandrie la serbarile scolare. Urmeaza liceul industrial energetic nr. 6 din Dr.Turnu Severin,unde intr-un colt de suflet era inoculata poezia…! Scrie de când se ştie, dar publică relativ târziu, date fiind condiţiile de la acea vreme. Începe cu diferite antologii, multe la număr,apoi face lansarea volumelor de autor;”PICĂTURI DE SUFLET”,FLOARE DE MAGNOLIE”,”DIALOG CU SUFLETUL”’!
Curând, va fi lansat vol. de poezii”ACEEAŞI FEMEIE”
Face parte din cenaclul ORFEU,din DROBETA TURNU SEVERIN!
Colaborează cu diferite reviste cum ar fi DOR de DOR,si altele severinene,dar si cu revista Ecreator din partea de nord a ţării, respectiv BAIA MARE.

MUGUR NENĂSCUT

Aş spune azi că îmi este dor…
mă mistuie ca un fior,
dor mare de fiecare mugur nenăscut,
de fiecare zi ce fără voia-mi a trecut,
de foşnetul de iarbă-n blânde seri,
de tine cel de azi, de mine cea de ieri…!

Mi-e dor… şi scriu mereu ce gandu’-mi spune,
când scriu, trăiesc aevea-n altă lume,
şi ca un mugur fraged, nenăscut,
să încercăm măcar s-o luăm de la ‘nceput.

Să ne topim, apoi să odrăzlim primăvăratici,
tu, vezi că amândoi suntem ostateci,
în profunzimea stelelor din cer,
iar ochii noştrii, în derivă, tremură în ger?
Şi cine ar putea să ştie,
că încă un vis frumos închid sub pleoape,
că-l vei găsi descris în poezie,
iar de-l citeşti, o să mă simţi aproape…!

E doar vis…!

Mi-a -ngheţat un vis sub pleoape,
Vis de dor… ce vis aiurea!
Auzeam susur de ape,
Se împrimăvăra pădurea !

Raze fierbinţi cădeau pe umeri goi,
Cernute printre ramuri, umbre moi,
Doar eu şi vântul ce crengile îndoaie,
Până spre ochi-mi şi faţa mea bălaie…!

Viaţă nouă în orice mugur,
Numai eu visez aiurea,
Covor verde păşeşti singur…
Că mă mângâie o creangă,
S-a împrimăvărat pădurea..!

E doar vis… un straniu joc,
Sau dorinţa de iubire
Care a rămas pe loc,
Se făcea ca-ncet pe pleoape,
Lăsai petale să cearnă…
M-am trezit… şi iar uitasem
Că e frig cumplit şi… iarna…!!!

CUVINTE

Cuvinte de leac,
voi minunate cuvinte
găsite adesea în cântec şi vers,
v-aţi înfipt adand la mine în minte,
nici nu v-am scos, şi nici nu v-am şters…!

Mii de cuvinte
ce nu mă lasa să dorm,
mă trezesc şi le prind că pe fluturii verii,
le aşez cu dragoste-n rânduri,
şi uit că mi-e somn,
mă scutur cum îşi scutură florile, merii…!

Mi-e sete de cuvinte frumoase,
sorbite dintr-un suflet curat,
în zile de iarnă monotone, geroase,
să le simt, să le-aud şi
m-am vindecat…!

PARCĂ…

M-atragi şi mă respingi
în fiecare seară,
De parc-ai trage cu nesaţ
dintr-o ţigară,
Mă sorbi din ochi
ca pe-un pahar de vin,
eu… te privesc şi nu-nţeleg
de-i dulce sau pelin…

Mi-arunci câte-o privire,
de parcă te-aş orbi ,
Ce să-nţeleg ?
Că m-ai dori, nu m-ai dori…?
Mă mângâi cu privirea
de dragoste flămândă
Mâna-mi-ntinzi şi o retragi
la fel de tremurândă…!

Nu înţeleg,e joc, nu-i joc,
Dacă iubeşti, să-mi spui
dar tu mă amăgeşti…
Eu îmi doresc… tu ştii,
doar o fărâmă de noroc.
În ziua aceea când
mă vei iubi…!

SĂ-ŢI DĂRUIESC IUBIND

Ia spune-mi tu iubirea mea,
crezi c-aş putea în vis
să zbor pe-un colţ de stea?
Să mă aşez uşor, apoi să mă desprind,
iar strălucirea stelei,
să-ţi dăruiesc iubind ?

Ştii tu că glasul tău mi-e bucurie?
Şi gura, ochii, mâinile…
eu mi-aş dori să-mi fie
cântec de dor al primăverii ce-o să vie !
Şi timpul… de azi de mâine,
tot ce-i al tău, numai al meu să fie…

Clipa frumoasă, tu, strălucirea mea de stea,
oricât ar vrea să te umbrească unii,
cu tine am fost mereu,şi voi rămâne aşa,
romantică, completă, în incompletul lumii…!

BALADA UNUI DOR UCIS

Târziu în noapte,când scârţie zăpadă,
tăioasă linişte e-n jur,
mi-am trimis dorul ca să vadă,
de unde o mângâire pot să fur!
Şi îngheţat, cu chiciură pe gene,
pe urma paşilor tăi dus,
s-a -ntors de unde a plecat, spăşit,
mi-a spus cam trist ce-avea de spus,
şi regretă tot timpul irosit!

Cu gândul împăcat şi glasul stins,
m-am apucat uşor de scris,
şi mă-ntrebam scriind, dac’aş putea,
să pot trimite-n calea ta,
poate o lumină, sau un licurici,
să-ţi dea de veste, că… încă sunt aici !
Şi scriu…aşa cum am tot scris,
în multe nopţi când liniştea îmi doarme-n san,
baladă tristă a unui dor ucis,
de aşteptarea unui gând nebun…!

SLOIURI

Încă bate vântul rece, în surdină,
dar n-are putere să-mi alunge gândul,
îl despică-n franjuri, fire de lumină,
îl tot mărunţeşte de trei seri de-a rândul!

Încă îmi îngheaţă cuvinte pe buze,
rostesc parcă-ntruna fular şi mănuşi,
îmi roşeşte obrajii ca să se amuze…
de mi-te-ar aduce pe tine, acus’.

Scântei îngheţate, soarele-mi trimite,
sloiuri de argint, la rând înşirate,
iubirea-mi din suflet, le-o topi pe toate,
c-am stocat din vară, soarele fierbinte!

VALURI DE CÂNTEC

Te-am găsit mai demult,la umbra visului meu,
ghemuit pe-o iubire veche, trecută,
am lăsat fericirea să te mângâie,
de câte ori ţi-a fost greu,
te-am ridicat, şi am căutat împreună,
o speranţă în alte timpuri pierdută…!

Acum, te desfăşor în rime,
ca pe-un ghem preţios de cuvinte,
mă tem că te-aş putea pierde din minte,
încă îmi sfredeleşti în nopţi albe prin suflet,
unduindu-ne-ncet ca într-un vals,
pe valuri albastre de cântec…!

Nu îmi mai pasă…!

De ce minţim şi eu şi tu,
că nu ne pasă?
Când gândurile se-ntâlnesc
în fiece secundă,
C-a fost povestea mea si-a ta
cea mai frumoasă,
Şi-am risipit ce-am construit
cu atâta trudă…!

Minţim…dar ne minţim prea des,
Ca noi, mulţi alţii
iubirea-şi irosesc,
Deşi, cu bună ştiinţă,
durerea s-au ales,
Şi îşi spun că se urăsc…
deşi se mai iubesc…!

Cine-ntelege ce se petrece
azi cu noi ?
Tu suferi singur
şi mă strigi în gând,
Iar eu te caut
în necazute ploi,
Ce-n ochii mei,
s-au strâns pe rând…!

Nu îmi mai pasă de anii irosiţi,
Îmi pasă doar când noaptea vine,
Poate aşa a fost să fie
şi am fost sortiţi,
Ca sufletu-mi să doarmă
alăturea de tine…!!!

PRIMĂVARA MEA

M-am trezit cu neaua-n fereastră,
de frig, cerul de plumb, a încremenit,
cineva din zărea albastră,
de primăvara din mine, a auzit…?

Am rătăcit-o, a plecat şi n-a spus,
în nopţi de iarnă pustii, am tot aşteptat,
o fi pe la voi,aţi văzut und’ s-a dus?
că n-o am în suflet, de seamă am băgat…!

S-o fi ascuns într-o zi călduroasă,
şi-mbracată supţire, de frig a murit,
sau a uitat zăluda drumul spre casă,
în rochie înflorată, poate a răcit…!

Pe unde o fi,în care din voi se strecoară,
locul din mine e gol până spre seară,
trebuia să am grije, s-o fi închis…
primăvara mea, şi-a găsit casa -ntr-un vis…!

SEARA DE IANUARIE

Încălzeşte-mi sufletul
şi mâinile amândouă,
îţi spuneam plimbându-ne-ntr-o seară,
se oglindea luna într-o fântână,
zâmbeam fără griji,
ţinându-ne de mână,
zâmbesc şi acum, de parcă ar fi, prima oară…

Ce lună , lună nouă !
Ce reci mi-s obrajii,
cumplit frig e afară,
nu-i ţipăt de om,e târziu şi e seară,
eu nu vorbeam , tu ,cuvinte ocoleai,
abătut, îngheţat, obosit,
la fereastră de suflet băteai…

Ce timp irosit !
În loc de zăpadă,
doar întuneric se cerne,
uneori, aş vrea să te simt lângă mine,
să-ţi cer un ceai, un pled, două perne,
dar visez… e seară de ianuarie…
mi-e bine…!

PENTRU FIECARE PĂCAT…

M-ai creeat Doamne,
în noaptea în care
încolţeau viorelele a mirare,
băteau duios cu albastru
la poarta întredeschisă a dimineţii,
ochi mari deschizând,
spre mirajul indescifrabil, al vieţii…!

M-ai creeat Doamne,
când mugurii pe creanga plesneau,
de bucurie,îngerii se-nvârteau
într-o horă rotundă că bobul de rouă,
ca o lună nouă!

M-ai creeat Doamne,
într-un alt timp,
încărcat de dor şi de patimi,
ghiocei cu capul aplecat,
plângeau pentru fiecare păcat,
iar TU, ştergeai lumii sufletul de lacrimi…!

M-ai creeat Doamne,
dintr-o strofă de poezie,
darnic, în suflet mi-ai turnat bunătate,
să pot spune azi răspicat,SLAVĂ ŢIE…!
pentru zidire, lumina şi iubire în toate…!

GÂNDUL TĂU

Poate încerci să mă vezi,
poate încerci să mă simţi,
în clipele acelea târzii
în care nu te mai minţi,
iar eu, rămân ascunsă
sub cămaşa ta…

Tic-tac,tic tac,
orologiu bătrân e inima mea !!
Aici sub cămaşe, mi-e bine,
uneori mi-e rece şi greu,
un tic-tac pentru mine,
un tic tac pentru tine mereu,
nu mă poţi mângâia,
nu mă poţi izgoni,
nu-nţelegi sau nu poţi
să conjugi ”a iubi”
cum să ştii că-s doar gând,
gândul tău…?

VANITATEA…

Mă-ntreb ce stea rămâne tristă,
Când ceru’ tot m-apasa-n nopţi cu luna,
Ţi-aş dărui o stea ce nu există,
Pentru-o banală strângere de mână…!

Nu cred că visele în doi au fost pierdute,
Poate doar jarul ni-s-a stins şi-i spulberat,
Poate cuvintele de-o vreme ne-au fost mute,
Şi-o să te-ntorci în locul de unde ai plecat.

Dar nu mai cred în steaua ta polară,
În stelele aprinse parcă pentru noi,
Crestez în suflet trepte ce coboară,
Nenumarand că ieri, din doi în doi…!

N-a fost să împărţim eternitatea,
Ne căutăm nebuni prin labirint,
Eu înţeleg… prea mare-i vanitatea,
Doar tu nu înţelegi că te-am iubit…!

4 Comments

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*