Ion Vanghele (Ploieşti),poetul şi prozatorul, între mit şi realitate

„M-am născut pe 11 septembrie 1948, la Sulina, judeţul Tulcea” – mi-a mărturisit ION VANGHELE, poetul din Ploieşti, neostenit de vers şi slovă, prezenţă vie în comunităţile literare online (în special), atunci când l-am rugat să-mi dezvăluie câteva date biografice pentru revista la care sunt redactor.
A avut şansa să provină dintr-o familie de oameni binecuvântaţi de Dumnezeu cu talent, „acel talent nativ needucat, neşlefuit, moştenit din moşi strămoşi”- după cum el însuşi recunoaşte, cu sinceritate şi modestie. Deşi urmează liceul într-o clasă reală, înclinaţiile lui Ion Vanghele spre latura umanistă ies la iveală nestingherite, cochetând cu poezia şi scrierile în proză: „Încă din şcoală am început să scriu poezii şi proză,dar de o coloraţie infantilă, în care vorbeam despre natură, colege, sentimente, etc, Mult mai târziu, la capătul celălalt al vieţii – mărturiseşte cu aceeaşi modestie poetul -, scrierile mele au căpătat un alt contur. Calculatorul a facilitat contactul cu universul nostru omenesc, cu confraţii scriitori şi poeţi, fiind membru activ în mai multe comunităţi literare online: Esenţe, Cleopatra, Cititor de proză, Reţeua literară şi altele.”
Poeziile sale au apărut în trei antologii: două dintre ele online („Esenţe de primăvară” – pe site-ul Esenţe şi „Însemne” – pe Cleopatra) şi a treia, o ediţie tipărită, îngrijită şi coordonată de Valentina Becart, purtând titlul „Artă sfâşiată”, 2011. Prima carte de autor vede lumina tiparului la începutul anului 2011 şi se numeşte „Visul licornului”, Editura Docucenter, Bacău, 2011.
Preocupările sale scriitoriceşti nu se limitează doar la poezie, unde este senator de drept, ci se extinde şi spre scrierile în proză: în această direcţie Ion Vanghele atinge un subiect foarte interesant şi sensibil – o serie de eseuri, articole scurte, tematice, cuprinzând comentarii şi interpretări hermeneutice asupra basmelor. “Hermeneutica Miturilor” este titlul cărţii de-abia ieşite de la tipar la începutul acestui an, primul volum dintr-un proiect în curs de derulare.
Nu am aflat mai multe despre omul, poetul, scriitorul Ion Vanghele. Acesta, bine ancorat în modestia ce-l caracterizează, a încheiat scurt şi răspicat: „Cam asta este totul. Mai încolo, rămâne de văzut”. Noi ştim însă că are resurse nebănuite, că îşi potoleşte setea de frumos mereu în izvoarele limpezi ale poeziei şi-n dulcele ei vers clasic, iar surprizele (plăcute, desigur) pe care ni le va face în viitor pe tărâm literar, nu vor fi deloc de neglijat. Mult success în continuare, domnule Ion Vanghele!
Georgeta RESTEMAN
http://www.bruxellesmission.org
ianuarie 2012

dorul ăsta ce ne cheamă...

dorul ăsta ce ne cheamă
şi-n tăcere ne desparte
e-un tiran ce nu dă seamă
câtă suferintîă-mparte
vom rămâne jos la gârlă
două umbre ofilite
sălcii care-or să rămână
cu coroane vestejite
apa vine şi se duce
cu lungi valuri de mătase
sunetele trec năuce
peste visele din case
şi în umbra despărţirii
noi plătim tribut de clipe
când din mrejele iubirii
prind tăceri să se-nfiripe…

trec zilele…

trec zilele prin noi defuncte
prin cimitirul ăsta viu
încearcă timpul să ne-nfrunte
bătând cu degetu-n sicriu
doar nopţile mai ies din umbră
năluci cu albul tremurând
şi prin grădini de ceaţă umbla
pe trandafiri palizi călcând
prinţesa trece sugrumată
cu dragostea proptita-n sân
o lună arde blestemată
în ceara visului hapsân
şi-n drama asta de repaos
în care tu sau eu nu sunt
alunecam prin lut şi haos
într-un genunche de pământ
ne vom iubi uitaţi de toate
în nopţile sapate-n cruci
când aripi trec îndoliate
purtând bătrânele năluci…

din poeziile acestea…

din poeziile acestea adunate în grămadă
câte stele-n cer cioplite, prin văzduhuri au să cadă
fremătând în umbra nopţii că o pleoapă ce se zbate
dăruind frunze de-arama, doruri de singurătate
este greu să ai prieten un noptatec prinţ ca mine
când cu fluturi trece vântul cu amurguri reci carmine
lângă ochii tăi cei galeşi când priveşti tiptil prin clipe
să simţi îngerul cum bate, fremătând calde aripe
şi cu dorul înserării iar te pierd în bruma serii
în amurguri colorate, şi în zvon dulce de ferii
când îţi pun încet pe deget, un inel rotund de lună
unde noaptea-intuneric, doar cu zorii se amână
n-am să trag cum spui zăvorul, am să-ţi las şi ţie parte
dorul care trece grabnic, că o pagină de carte
şi de umbra umple cerul cu narcotice păduri
când eu prind să sorb izvorul, din fântâna dulcei guri..

ne strigă timpul…

ne strigă timpul, ne-ncearca nevoi
copacii despuiaţi stau lângă groapă
în baltă asta tremurând de ploi
groparii moartea pomilor o află
cad nopţile însângerat blestem
cu lacrimi plânge junghiata lună
iar vântul suflă, rupând din poem
crucificaţii cristi ce mor întruna
Refren:
dă Doamne, Doamne,ziua de mâine
două tacâmuri şi-un colţ de pâine
o cană cu apă, ne fie beţia
nu puneţi sub gratii şi în lanţuri glia
noi suntem cei ce poartă în zori
exodul acesta de cerşetori…
şi mai murim puţin câte puţin
că altora din noi să fie bine
când spaimele în noaptea noastră vin
iar frunzele se mistuie-n suspine
rup dorurile vremea în bucăţi
în lanţuri nu e nici-o amnistie
amurguri sângera singurătăţi
pe coala noastră albă de hârtie
Refren:
dă Doamne, Doamne,ziua de mâine
două tacâmuri şi-un colţ de pâine
o cană cu apă, ne fie beţia
nu puneţi sub gratii şi în lanţuri glia
noi suntem cei ce poartă în zori
exodul acesta de cerşetori…
s-a-ntunecat şi barul s-a golit
lumina cerne-un întuneric rece
afară sta sicriul dezgolit
cine doreşte poate ca să plece
iertarea ne pândeşte levantin
cuminte Domnii stau proptiţi pe cruce
în cerul sângerând acvarin
prind îngerii la “Colectiv” să urce
Refren:
dă Doamne, Doamne,ziua de mâine
două tacâmuri şi-un colţ de pâine
o cană cu apă, ne fie beţia
nu puneţi sub gratii şi în lanţuri glia
noi suntem cei ce poartă în zori
exodul acesta de cerşetori…

acest dialog…

acest dialog, de frunze şi flori
mlădiţe ce vin cu iarna în zori
şi-agaţă ghirlande hârtii creponate
cu păsări şi ploaie intens colorate
celelalte s-au dus, prea târziu… au plecat
pe drumul de neguri ce încă-i umblat
şi cerbi de-ntuneric copitele plimbă
sub luna stingheră a nopţii oglindă
trec norii pe cer, îngropaţi până-n osii
gonind prin cereştile câmpuri cu bozii
şi zvârlu din sacii cu lacrime pline
cu peşti de-ntuneric, cu frumoase ondine
înnoata tăcerea, cu nuferi bălţaţi
cu frunzele toamnei şi cei şapte fraţi
cu noptile-nfipte-n păduri de lunatici
cu lupi fulgerând printre frunze tomnatici
la masa uscată cu scandure moarte
eu scriu bătrâneţea sugrumată în carte
grădinile plâng sub vopseaua lor albă
în care dorinţă se zbenguie caldă
în jur se întind lacuri vagi de tristeţe
prin care doar vântul mai da de bineţe
şi tremura plopii stingheri şi amari
înfipţi în rugina mâncată de cari
cărarea spre mine ce urcă în turn
o uiţi când din noapte se uită nocturn
feştila cea veche mai fâlfâie astru
prin umbre de stele şi ochi de jugastru…,

ne jucăm amândoi…

ne jucăm amândoi
jocul este morbid
uneori printre ploi
te zidesc colo-n zid
sau citim inversat
texte care s-au scris
cu un semn lăbărţat
restul nostru de vis
vântul suflă pe sus
bate-n lună cu sârg
stelele au apus
dimineţile plâng
flori stinghere în zori
răsucim paşii reci
şi gonim printre flori
pe cărare când treci…
te aştept să mai treci
undeva printre nori
întinzând braţe reci
cu dorinţe şi flori
la sfârşit ne oprim
drumul iată-l sfârşit
ne-ntrebăm vrem să ştim
pentru ce ne-am grăbit
peste frunza carmina
se întinde alt vis
purpura de lumină
curge-n versul ucis

lacrimi de iubire…

lacrimi de iubire, le-am pierdut pe rând
a rămas în urma numai curcubeul
şi dorinţa moartă a celui flămând
căutând iubirea, contemplându-şi eul.
pe câmpia arsă pâlcuri arbori cresc
cearcăne de umbre-n fiecare seară
ceară de lumină stelele-şi topesc
când suspinul noptii-i cântec de vioară
ne-ntâlnim la noapte poate ipocrit
când adoarme luna pe un pat de ştevii
dragostea-i ciudată, însă sunt rănit
şi de diperare,ţipă-n noapte cerbii

ramane-n urmă…

rămane-n urmă o statuie
pierdută poate-ntre nămeţi
acolo unde încă suie
în noapte, umbre de scaieţi
am fost cândva, acum nimicul
în locul meu îşi face loc
şi alte zile-şi poarta dricul
miresmelor de busuioc
eternitatea fără pace
se plimba tristă pe alei
în sufletul în care zace
poveşti nespuse cu femei
şi uneori cade ninsoarea
zvârlind cu neaua strânsă-n pumni
în pragul unde încă marea
scalda prezentul dintre lumi
stau casele parcă-ntr-o rână
cu cuşme trase pe urechi
vrea viscolul să ne răpună
să fim doar plopi fără perechi
imagini distorsionate
în amintirea mea se pierd
rămân doar umbre creionate
din fugă valului de cerbi
zăpezile ce sunt scurmate
de paşii morţi ai celor vii
şi ninge alb peste cetate
povesti ce par a nu mai fi…

eternitatea…

eternitatea fluturilor care zboară
o simt prin ramuri nopţile trecând
o adiere dulce se coboară
aripi de pânze albe fluturând
zâne-bracate-n rochii de mătase
se-agaţă în plutirea lor de crengi
şi nopţile aleargă peste case
furând şi visele ce zac întregi
o lună moare în căuşul mâinii
rotundă, albă parcă e un vis
şi noaptea latră pe decorul stânei
în clipa când fereastra ai deschis

trăim sub semnul…

trăim sub semnul blestemat,
când moartea noaptea face semn
când codrul stă înseninat,
şi-n cer trec corbii lui de lemn,
bătând cu aripile grele,
cu umbra visului de plumb,
când luna plânge între stele
şi geme ochiul ei rotund,
ca-ntr-un exod răniţi de mare,
ne pierdem prin al apei vad,
şi pasul primăverii doare,
când frunzele de toamnă cad,
mai suflă vântul în pustie,
scoţând lungi volburi de nisip
când ziua este cenuşie
şi dorurile nu au chip.
eu te iubesc de-o veşnicie,
pe noi curg veşnicele vremi,
cu paşii tăi de iasomie,
la tine dragoste mă chemi
cu lacrimile înodate,
te pierd pe drumul cel pustiu
prin nopţile îndoliate,
unde luceafăr am să fiu
cu roua dulce-a dimineţii,
făptura ta am să sărut
să te mângâi în umbra ceţii,
care pe doruri a căzut…

Fii primul care lasă un comentariu!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*