Elena Man(Dej),SatulŢaga în sufletul său*

Man Elena,s-a născut în anul 1953,luna februarie, data de 12 în satul Taga. A absolvit Liceul teoretic Petru Maior din Gherla, sectia umană. După care, Şcoala postliceală de gradul 1 în cadrul CFR.

Satul nostru nu era o aşezare ca oricare alta.În mintea mea de copil, credeam că, un asemenea sat nu se mai afla pe pământ.Din mărul înalt din grădina noastră în care mă urcam mereu, chiar dacă era primăvară şi încă nu avea frunze, sau toamna şi merele erau culese, vedeam o mare parte a satului şi tot lacul ,,Ţaga Mică,,Locuiam pe Lab,aşa-i spunea uliţei noastre, fără să înţeleg de ce avea aşa un nume şi nu-i spunea ,,pe Deal,,pentru că era un deal de fapt iar uliţa era paralelă cu şoseaua principală.. De acolo,din măr,vedeam toată şoseaua de-a lungul căreia erau casele, majoritatea acoperite cu trestie şi care aveau târnaţ din scânduri şi geamuri   pline de flori dar mai ales, vedeam cele două clădiri mai înalte la care le spuneam ,,casa grofului,, pentru că acolo locuiseră cei doi grofi ai comunei noaste,şi în care după un timp s-au instalat birourile   GOSTAT-ului şi  ale SMT-uli.. De acolo vedeam Căminul Cultural şi biserica ungurească.Când atmosfera era curată, vedeam şi turnul cu clopotele şi acoperişul binericii româneşti

care era pe o uliţă mai sus. Cel mai mult mă fascina lacul, tăul , cum îi spuneau noi atunci.Era un peisaj de vis. Înconjurat de trestie, în unele locuri se întindeau pâlcuri de nuferi albi şi roz, avea culoarea cerului oglindit în apă.Dimineaţa, din luciul apei se ridicau aburi, o negură deasă care învăluia misterios împrejurimile, fenomen pe care eu nu-l înţelegeam dar care,la un moment dat, bunica mea mi l-a explicat spunându-mi că de acolo se ridicau norii.Acest lucru m-a făcut să fiu foarte mândră de lacul nostru, crezând că e singurul loc de unde pleacă norii pentru ploaie.

În partea stângă a lacului, se ridică un deal înalt ,denumit ,,Coasta Ghiolţului,,

De după acest deal, răsărea soarele dimineaţa..La început vedeam apărând fuioare de lumină roşiatică, apoi, încetul cu încetul ,apărea şi soarele rotund ,luminos , viu şi sclipitor, care împrăştia raze de căldură şi lumină.. O imagine magică care mă ţinea ţintuita cu coatele pe târnaţul casei privind fascinată spectacolul.Mi-a încolţit în minte o idee. Dacă mă urc în vârful dealului, voi putea atinge soarele?Mi-am propus asta.Voi urca acolo, voi lua o rază şi o voi păstra   ca să-mi luminez seara curtea unde să mă mai joc. Da, aşa voi face, îmi spuneam. Mi-am făcut cunoscută hotărârea mea, mamei mele.Ea m-a privit amuzată şi mi-a zis;,,Bine, dar ca să ajungi acolo, trebuie să te trezeşti foarte de dimineaţă şi să mergi. Cu cine, singură?Noi nu avem timp să mergem cu tine,,,,Lasă, mă duc eu cu Nero,, i-am zis Nero era câinele nostru, un dulău mare dar care era legat tot timpul pentru că era rău şi lătra pe toţi trecătorii..Treceau mereu zilele iar pe mine nu mă trezea nimeni să urc Coasta Ghioltului… Când eu mă trezeam ,soarele era deja răsărit sau atunci răsărea şi mama îmi spunea că până ajung eu pe deal ,soarele se ridică şi nu-l ajung.

Noi aveam cinci vaci şi doi boi. Dimineaţa, bunicul meu, înainte de a le duce la ciurda satului, mulgea vacile.

 

Eu aveam o cană de tinichea cu care aşteptam în uşa grajdului până ce bunicul mulgea pe Bumba, vaca mea pe care o iubeam mult de tot şi doar de la ea beam laptele cald, muls atunci ,direct în cană şi care avea spumă de-mi lasa mustăţi albe..Bunicul râdea de mine şi-mi spunea să-mi şterg mustăţile ca să nu mi-le lângă pisica.Seara mergeam şi eu cu bunicul sau cu mama mea, la ciurda după vaci. De fapt, eu mergeam doar după Bumba, ea era vaca mea şi ea mă cunoştea şi venea fugind prima din ciurda, până la mine, unde se oprea şi parcă mă salută dând din cap şi privindu-mă cu ochii ei mari şi limperzi, mugind.Noi trebuia să avem grijă să nu intre vacile în şanţurile de lângă trotuare care erau frumos curăţate şi bătuţi ţăruşi daţi cu var alb.Bumba mea nu intră, ştia că o duc undeva să pască iarba bună şi crudă.Pe celelalte vaci le ducea bunicul acasă şi le mulgea până ajungeam şi eu cu Bumba acasă.Încă de atunci aveam simţul proprietăţii. Aveam vaca mea, purcelul meu, găina mea, pisica mea, chiar şi un cocoşel pintenat şi colorat care calcă ţanţoş prin curte iar dimineaţa cântă cu o voce piţigăiată, cucuriguuu, înaintea celorlalţi.Cred că aşa s-a născut în mine simţul responsabilităţii şi de aceea ai mei mi-au dat în grijă câte un animal.Toată ziua aveam grijă de ele.Purcelul după ce creştea mare, era vândut iar banii erau ai mei, îmi cumpăram haine şi încălţăminte.Încă nu mergeam la şcoală şi nu ştiam valoarea banilor, mama mea era gestionara lor. dar ştiam că sunt ai mei. Dacă nu erau cheltuiţi toţi, erau puşi într-o cutie pe care era scris numele meu şi de unde îmi luam uneori când mergeam cu mama

la cumpărături, pentru dulciuri. După un timp mi-am dat seama că ai mei sunt mereu îngrijoraţi şi vorbeau mereu când se adunau la masă, sau seara, că auziseră că se face Colectiv.Eu nu pricepeam nimic şi nu înţelegeam de ce sunt supăraţi. Într-o zi, au venit la noi, patru oameni pe care nu-i cunoşteam şi care intrând în curte unde eu mă jucăm, mi-au spus să-l chem pe bunicul afară. Câinele nostru, Nero, latra  şi se aruncă spre ei gata să-şi rupă lanţul.Au ieşit ai mei afară, şi deodată am văzut cum bunica începe să plângă. Unul din acei oameni i-a spus ceva bunicului iar acesta a dezlegat boii din grajd şi i-a scos afară.Altul a venit spre mine şi m-a luat de umeri ducându-mă spre bunica,,Nu plânge lele Helena că pentru binele copiilor şi a nepoatei tale le dai toate,ca să crească şi să trăiască într-o lume mai buna’.

Am văzut cum leagă boii la car, pun în el plugul, grapă,, mai multe unelte şi ies pe poarta spunându-i bunicului ,,Bade Vasile, deseară când vin vacile de la ciurda, să le aduci cu frumosul, să nu venim noi iar!” Atunci bunicul, a făcut un gest pe care eu nu-l mai văzusem. Şi-a luat pălăria de pe cap, a trântit-o de pământ, înjurând,,Anafura mamii voastră de bandiţi”Eu priveam nedumerită totul şi nu înţelegeam de ce se întâmplă aşa ceva.Pe uliţa s-au adunat mai mulţi vecini, toţi necăjiţi.Femeile plângeau iar bărbaţii înjurau. Mie îmi răsunau în urechi vorbele acelui om; să aduci vacile cu frumosul”Doar n-o să-mi ia şi mie pe Bumba..La masa toţi stăteau trişti cu farfuriile pline şi nu mâncau, vorbeau despre vaci.Atunci am întrebat şi eu,, Pot s-o ia şi pe Bumba dacă n-o dau?” Lasă, vom vedea”‘. Se uitau unul la altul şi vorbeau în aşa fel ca eu să nu înţeleg.Trebuiau să dea trei vaci iar două să rămână.Bunicul zicea că trebuie să fie bune de tras la jug, ca să poată ara pământul şi să aducă fânul şi porumbul de pe câmp.Atunci mama a zis,, Ce porumb să aduci dacă ne i-a şi pământul?”Atunci bunicul ,uitându-se la ea cu o privire ucigătoare zbieră,, ce ai zis?’Mamata şi vinovată, răspunse încet;,,Am auzit că ne lasă doar grădină de acasă,,Atunci, bunicul  albindu-se la faţă şi ducând mâna la piept ,se aşeză pe pat plângând şi înjurând..Şi mie îmi venea să plâng văzându-i pe toţi atât de trişti şi gândindu-mă la Bumba.Totuşi, am înţeles că ne rămân două vaci, desigur Bumba şi încă una, nu se putea altfel.Când seara s-a apropiat, bunicul mi-a spus trist ,,Copilă, nu trebuie să mai mergi la ciurda”.

,,Cum? Bumba o să fie supărată că nu o aştept,, Bunicul m-a mângâiat pe cap şi suspinând mi-a zis,, Dute la mamă-ta ,vă duceţi voi amândouă undeva.’Fiind ascultătoare din fire, am intrat în casa plângând, aruncându-mă în braţele mamei

,,Bunicu nu mă lasa să merg după Bumba’…,,Lasă că mergem la mama Rozica, ea te roagă să dormi cu ea în noaptea asta.O iubeam mult pe bunica Rozica, m-am bucurat dar gândul îmi era tot la Bumba. M-am dus la bunica şi am rămas peste noapte acolo Ea nu avea vaci, avea doar porc şi găini, nici nu avea grajd.Toată seara mi-a spus poveşti, ne-am jucat moară cu boabe de fasole, până am obosit şi m-am culcat. Acum, după mulţi ani, realizez că ai mei,m-au trimis la ea ca să nu fiu acasă când vor duce vacile la Colectiv Au dat-o pe Bumba mea, era mai bătrână decât  celelalte, nu era bună de tras la jug..În seara următoare când trebuia să merg la ciurda, mi-au spus că Bumba e la Colectiv şi că nu trebuie să merg. Nu pot descrie suferinţa şi furia care m-a cuprins în acele momente. Am plâns în neştire ore întregi, până am obosit şi nu mai aveam lacrimi.Nu era departe de noi unde se construiseră grajdurile Colectivului Am mers acolo s-o caut pe Bumba.Sute de vaci erau legate la un staul din lese pentru că nu erau terminate grajdurile.Mai mulţi oameni le îngrijeau.Când m-au văzut au strigat la mine; Ce vrei tu copilă?’,Vreau s-o văd pe Bumba, de ce mi-aţi luat-o?şi mă apropiam tot mai mult de staul.

Atunci am auzit un muget lung.,era Bumba!

M-am dus la ea,Era legată cu un lanţ gros de o iesle cimentată.Am intrat la ea în staul şi i-am cuprins capul plângând.Ea stătea cuminte şi eu aveam impresia că şi ea avea lacrimi în ochi.Badea Gheorghe, unul din îngrijitorii vacilor , stătea şi ne privea ştergându-şi şi el ochii din când în când.,,Lasă, copilă, poţi veni mereu s-o vezi aici’, mi-a spus. ,,Nu pot s-o las aici, e vaca mea, eu doar de la ea beau lapte’…,,Dar nici nu dă lapte ‘ zice omul.,Ba da, , eu de la ea beau lapte’..Atunci a adus o găleată şi a început să mulgă. A muls o jumătate de găleata, minunându-se cum de Bumba dă lapte, pentru că, zicea el, două zile nu a dat nici un strop de lapte.,,Tu, fătuca, numai ţie vrea să-ţi dea lapte. Du-l acasă şi adu găleata înapoi dar să nu spui nimănui, bine?”Dupa ce am mai mângâiat-o pe Bumba, am luat găleata şi am dus-o acasă.Ai mei s-au mirat de gestul meu şi de ce s-a întâmplat şi bunicul a dus găleata înapoi la badea Gheorghe..Au urmat zile de chin. Plângeam zilnic după Bumba şi mă duceam mereu acolo la grajduri s-o văd.La vreo două zile, seara, am auzit un muget la poartă.Era Bumba, scăpase din lanţ şi a fugit acasă.I-am deschis bucuroasă poartă iar ea a fugit în grajd.N-a trecut mult şi a apărut un om , îngrijitor, de la Colectiv, care a venit după ea.

 Omul a intrat în grajd, a legat-o de gât şi lovind-o şi înjurând a scos-o pe poarta, trăgând-o după el. Vaca nu voia să meargă, mugea şi se împotrivea. Nenorocitul , o lovea tot mai tare, iar eu urlam simţind parcă eu durerea loviturilor.Au urmat câteva zile la rând în care s-a repetat povesta. Bumba fugea mereu acasă când vacile erau scoase pe câmp.De fiecare dată veneau după ea şi o duceau înapoi lovind-o fără milă. Coşmarul nu se mai termina. După câteva luni Bumba a încetat să mai vină.Am auzit când bunicul spunea că a fost dusă la abator. Eu nu ştiam ce e abatorul, credeam că e un staul în alta localitate.M-am consolat că nu mai primeşte bătaie, chiar dacă eu nu o văd.Am întrebat-o pe mama dacă odată o să mă ducă şi pe mine acolo la abator s-o văd pe Bumba. Ea m-a privit mirată, m-a mângâiat, m-a sărutat spunându-mi Bine dragă mami, bine, odată o să mergem s-o vedem…Ce e abatorul am înţeles abia după ce am început şcoala şi am învăţat să citesc…Revelaţia tristă mi-a adus din nou o lacrimă, înţelegând ce s-a întâmplat cu Bumba mea.

Mă întreb dacă există cineva care nu are în copilăria lui o persoană dragă, o fiinţă care şi-a lăsat amprentă şi a contribuit la formarea lui ca om,, la formarea personalităţii lui,care a avut o influenţă definitorie în modul de a gândi şi a se raporta celor din jur. Cred că, cu toţii avem.Pentru mine, bunica mea a fost cea mai luminoasă şi marcanta persoană din viaţa mea.Inteligenţa ei nativă,, vocea melodioasă, ochii frumoşi cu gene lungi şi întoarse din care curgea o privire, uneori mângâietoare, alteori tristă şi misterioasă, au rămas atât de vii în amintirea mea! Tot ce am dobândit bun în caracterul meu, se datorează dibăciei ei de a mă face să discern şi să pătrund în esenţa lucrurilor.Când făceam câte o boacănă, ca şi toţi copiii, nu mă certa dar mă privea cu tristeţe şi dezamăgire şi-mi spunea că ea e convinsă de faptul că eu am făcut acel lucru fără să vreau, pentru că sunt o fetiţă bună şi cuminte şi nu fac rele intenţionat.Mă ruşinam atât de tare încât izbucneam în lacrimi.O rugam să mă ierte şi-i spuneam că nu sunt atât de cuminte pe cât mă crede ea..Mă lua în braţe, mă mângâia cu dragoste şi-mi spunea că ea mă iartă, că e convinsă că eu nu voi mai repeta greşeala. Cultiva în mine încrederea iar eu îmi aminteam mereu când eram tentată să ,,gresesc”, vorbele ei. Cât de mult o iubeam mi-am dat seama într-o zi de iarnă însorită dar tare friguroasă.Bunica mea locuia singură, la câteva case depărtare de casa noastră.Eu mergeam zilnic la ea, de multe ori dormeam la ea din plăcerea de a asculta poveşti, seară după ce stingea lampa şi ne aşezăm în pat.Nu voi uita niciodată magia acelor seri în care ascultăm poveştile ei şi priveam fascinată cum , din soba , pâlpâitul flăcărilor, revarsa lumini şi umbre tremurate, care luau forme bizare pe pereţi şi tavan…Ea avea un talent actoricesc fantastic şi-mi reproducea vorbele personajelor din poveşti ,cu voce schimbată şi inflecsiuni adorabile.Cred că o fericire atât de mare, fără a fi umbrită de griji şi gânduri, ca şi în acele seri, nu am mai trăit niciodată în viaţă!

Locuind singură,bunica mea mea, avea o viaţă grea deşi nu se plângea niciodată.Mergea mereu la pădure şi aducea câte o legătură de lemne în spate. Spunea că are nevoie de lemne verzi pentru că cele de acasă ,uscate fiind, ard foarte repede şi se termină.În aceea zi fatidică, mamă,(eu aşa -i spuneam) s-a hotărât să meargă iar la pădure.Avea o căţeluşa, Lili, care o însoţea întotdeauna oriunde mergea.De multe ori mergeam şi eu cu ea la paduredar în acea zi,pe dealul din apropiere, erau mulţi copii cu săniile care ,văzându-mă, au început să mă strige..M-am oprit cu sania acolo, la derdeluş.Ea şi-a continuat drumul cu Lili în urma ei.Era o zăpada groasă, îngheţată, iar cristalele mici de gheaţă, reflectau o multitudine de culori zglobii sub razele soarelui cu dinţi.Din vârful dealului, de unde începea derdeluşul, mă fascina peisajul mirific, privind în zare, cum bunica şi Lili se depărtau.Trecuseră câteva ore de când, fără să obosesc, urcăm dealul trăgând sania şi veneam în jos cu o viteză nebună, râzând şi chioind de plăcere, cu ceilalţi copii. Deodată, văd pe cărarea făcută în zăpadă de urmele bunicii mele, la poalele dealului,pe Lili, venind singură în fugă.Am strigat-o; Lili! Căţeluşa s-a oprit şi a venit la mine agitându-se în jurul meu.

-Ce e cu tine, unde-i mama? Căţeluşa, smiorcăind, a luat-o înapoi pe cărare.Deodată, am simţit în piept, o durere, ca un fulger. Cu siguranţă s-a întâmplat ceva rău….Deşi eram un copil, aveam doar 9 ani, am constietizat că de aceea Lili a venit singură iar acum se întoarce înapoi.Cu sania după mine, am început să fug pe cărare ,în urma câinelui.După un timp, am văzut ,la o anumită depărtare, în zăpadă, o legătură de lemne.Lili s-a oprit lângă ea schelălăind. Am ajuns acolo şi am văzut-o pe bunica mea, zăcând sub legătură de lemne.Am strigat-o iar ea, cu voce stinsă, m-a rugat să încerc să dau jos legătură de lemne din spatele ei. Erau legate cu o funie care trecea peste umerii ei.Plângând, cu mâinile îngheţate, m-am chinuit să dezleg funia şi să dau jos lemnele de pe corpul ei.Era îngheţată de frig, nu avea putere să se mişte, avea un picior sub ea, care, ulterior am aflat că era fracturat.Cu toată puterea mea, am ajutat-o să se urce pe sanie.Am tras-o cu sania până acasă,deşi uneori simţeam că nu mai am putere şi plângeam tremurând şi crezând că murise pentru că avea capul căzut pe un umăr.Ajunsă acasă, am alertat vecinii care m-au ajutat s-o duc în casă.Am fugit apoi, acasă la noi după mama mea care a venit într-un suflet, a învelit-o,a făcut focul şi a pus cărămizi să se încălzească pe soba  cu care apoi i-a încălzit picioarele.Eu am intrat în camera alăturată unde bunica avea o icoană cu Isus şi plângând ,am început să mă rog pentru ea.Până atunci, când mă rugam, spuneam Tatăl nostru, mecanic, că o poezie, cu gândul aiurea.Atunci, din disperare, din dragostea mea pentru ea, am început să mă rog cu cuvintele mele, şi din toată inima.””Doamne, dacă eşti bun şi înţelegător,te rog, ai grijă de bunica mea, fă-o bine şi nu o lasa să moară decât atunci când eu voi fi mare şi voi putea suporta lipsa ei.Promit, Doamne, că n-o să mai mănânc miercurea şi vinerea de dulce, dacă tu asculţi rugăciunea mea’..Repetăm mereu asta plângând, până am auzit-o pe mama strigându-mă.M-am dus lângă ea. Lacrimile-i curgeau când mi-a făcut semn să urc în pat lângă ea.A început să-mi sărute mâinile şi să-mi spună că trăieşte doar datorită mie.În acel moment am avut o revelaţie.-Nu, mamă, nu datorită mie. Lili te-a salvat.Dacă ea nu venea după mine, eu nu ştiam ce ai păţit.. Lili era o căţeluşă scundă, cu picioare scurte şi blană albă.Dormea mereu pe pragul caseiAm deschis uşa şi am chemat-o înăuntru..

Lili s-a aşezat gemând lângă soba. Ochii ei, plini de o durere mută,ne priveau lung, întrebând parcă, dacă e bine totul.Îmi era atât de dragă aceasta căţeluşă!Nu doar odată am avut prilejul să văd ataşamentul ei faţă de bunica şi chiar faţă de mine.Atunci nu ştiam cum să-i arăt cât de mult o iubeam şi cât de recunoscătoare sunt pentru ce a făcut ea.Bunica, zâmbind, mi-a spus că doar oamenii aşteaptă răsplata şi recunoştinţa pentru un bine făcut, câinii dau toată dragostea şi ataşamentul lor şi nu aşteaptă nimic decât o mângâiere.. În acea seară am rămas să dorm cu bunica, voiam să am grijă de ea.Toată noaptea i-am auzit gemetele de durere.Dimineaţa, piciorul ei era vânat şi umflat.Nu putea să meargă. Mama mea ,când i-a văzut piciorul ,s-a speriat şi l-a chemat pe fratele ei, fiul cel mai mare al bunicii, unchiul Guşti, să vadă şi el ce e de făcut.Acum mă întreb, cum de nu s-au gândit s-o ducă la un medic, dar pe vremea aceea, la sat, oamenii, se tratau cum ştiau ei, cu leacuri băbeşti.Au hotărât s-o ducă într-un sat vecin, la un om care se pricepea la oase.Unchiul avea căruţa şi un cal, Michi. Au pus în căruţa perne şi paturi şi au aşezat-o pe bunica.M-am rugat de ei să mă ducă şi pe mine, nu se putea eu să rămân şi să nu ştiu ce-i face bunicii.Obosiţi de insistenţele mele şi la încuviinţarea bunicii, au acceptat să mă urc şi eu în căruţă.După ce am ieşit din sat, în apropiere de o pădure de brazi, în fata calului, a apărut un mistreţ care traversa agale drumul, îndreptându-se spre pârâul din apropiere.Michi s-a speriat , s-a ridicat în două picioare şi a nechezat asurzitor încât mi-am pus mâinile la urechi speriată. Unchiu vorbea blând cu el şi-l încuraja dar Michi nu se liniştea şi n-a mai vrut să facă un pas.Bunica mă liniştea pe mine spunându-mi c-o să-i treacă doar că acum face ”suca”. După mai multe minute, văzând unchiul că nu vrea să meargă, l-a dezlegat de la căruţă,s-a urcat pe spatele lui şi l-a lovit până a pornit din loc într-o goană nebună.Noi am rămas în căruţa iar eu am întrebat-o pe bunica ce -o să facem noi acolo în frig, departe de casă..Ca întotdeauna, bunica m-a liniştit spunându-mi că unchiul va veni după noi.După un timp a apărut şi unchiu, călare pe Michi, care era transpirat şi obosit.L-a legat iar la căruţă, i-a şoptit ceva la ureche,şi apoi a luat o pătură şi i-a învelit spatele.Ajunşi  la poarta acelui om, care speram să-i vindece piciorul bunicii, unchiul a intrat să-l roage s-o primească.S-a întors şi mi-a spus că eu trebuie să rămân în căruţă, că badea Niculaie o primeşte doar pe bunica.Inima mea tremura de supărare şi emoţie.Cum să nu văd ce-i face?Când s-au întors la căruţă, bunica avea piciorul pus în lopatele.De atunci a început greul pt bunica mea şi chiar pentru mine.Ea nu putea merge iar treburile casei nu avea cine le face.Vacanţă de iarnă se terminase iar eu trebuia să merg la şcoală.Totuşi simţeam că eu trebuie să am grijă de ea deşi mama mea venea mereu s-o ajute.Mi-am mutat toate lucrurile mele, cărţile şi caietele de şcoală, la ea.Dimineaţă mă trezeam mai repede să dau mâncare găinilor şi ratelor, înainte de a merge la şcoală.Bunica avea o găinuşă blândă, frumos colorată,Cu un conci(aşa-i spunea bunica) mare din pene roşii, care-i acoperea ochii.De fiecare dată, o luăm în braţe şi o lăsăm să mănânce boabe din coşuleţ, câte voia ea.Venea după mine prin curte la fel ca şi Lili.Abea spre primăvara, bunicii mele i-se vindecase piciorul.Perioada aceea, în care nu mă duceam de lângă ea decât la şcoală, a fost foarte frumoasă.Am învăţat multe lucruri, chiar să gătesc unele mâncăruri mai simple,să aprind focul, lucru care-mi părea greu pentru că mă murdăream de fiecare dată pe mâini..Serile petrecute cu ea îmi păreau magice.Îmi povestea atât de multe lucruri din viaţa ei..Am aflat de unde ştia ea atât de multe lucruri încât eu n-o puteam compara cu nici o altă femeie pe care o cunoşteam. Făcuse 7 clase, apoi părinţii au dat-o slujnica la o familie din Bucureşti. Aşa era obiceiul pe vremea aceea, că fetele înainte  de a se mărita, să fie date slujnice pentru a învăţa treburile gospodăreşti.Ea a avut norocul să fie luată de o familie din Bucureşti, bogată, unde a avut posibilitatea să înveţe bunele maniere,să citească ziare şi cărţi, să asculte muzică. Era o autodidactă, bunica mea. Reţinea uşor orice citea şi auzea.

În timp ce eu îmi pregăteam lecţiile, ea citea într-o carte. Cum nu avea ochelari, se oprea mereu, spunând că i-au obosit ochii.-Iţi citesc eu dacă vrei, i-am spus într-o seară, curioasă fiind, ce scrie în acea carte.Aşa am citit primul roman din viaţa mea. ,,Călăreţul fără cap”de Mayne Reid.M-a fascinat acea carte.Până atunci citisem doar cărţi de poveşti.Atunci am început să fac diferenţa dintre real şi imaginaţie.Povestea de dragoste dintre eroii romanului, mi-sa părut multă vreme cea mai frumoasă poveste,ataşamentul şi puterea de a învinge obstacolele, descrisă altfel decât în cărţile de poveşti, m-a fascinat. De atunci am început să caut la bibliotecă din sat ,romane pe care să le citesc.Bibliotecara mă întrebă pentru cine le iau şi dacă înţeleg ceva din ele. Le citeam împreună cu bunica, ne povesteam una alteia ce am citit, şi comentam inpreuna întâmplările şi atitudinea personajelor.Odată, eu fiind în camera alăturată unde-mi făceam lecţiile, am auzit că a venit s-o vadă pe bunica ,o mătuşă din Gherla. Bunica povestea despre mine că în  această perioada dificilă pentru ea, i-am fost de mare ajutor  O fraza rostită de ea, mi-a rămas în minte şi mi-am amintit-o mereu. Suna ca un verdict, o constatare definitivă, care nu admitea contrazicere.,,E tare inimoasa şi sensibilă, se gândeşte mereu la alţii… Nu ştiu ce noroc va avea în viaţă,,..

Da, ea considera că fiecare avem un destin,că norocul hotărăşte, indiferent de vrerea noastră, cât de bine sau rău ne vom descurca în viaţă..Parcă presimţea, tumultul, zbuciumul sufletesc şi lipsa de perspectiva care m-a însoţit de-a lungul vieţii.Ea a fost singurul om din viaţa mea, în faţa căreia am putut fi eu însămi, cu bune şi rele, fără să-i ascund frământările, zvârcolirile sufletului meu, erorile grave pe care le-am făcut de-a lungul vieţii şi care au avut urmări triste în destinul meu. Mă înţelegea fără a mă judeca, aşa cum o făceau alţii.A avut până la moarte, un rol deosebit în viaţa mea. A fost umărul pe care m-am putut sprijini întotdeauna. Golul rămas în sufletul meu, după dispariţia ei, nu l-a mai umplut nimenea,decât dorul imens, chinuitor,durerea sfâşietoare pe care am simţit-o mereu.Sper că a ştiut că amintirea ei, dragostea mea pentru ea şi recunoştinţa, nu se vor stinge decât atunci când eu nu voi mai fi.

Dorul  de Ţaga, al Eelenei Man, dorul de mamă,dorul de tată dar mai dor şi de bunica

dotul deuliţa sa!

Dorul de uliţa copilărie

Dorul de lacul Ţaga mare

 

       Dorul de Eroii satului şi monumentul lor din sat

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2 Comments

  1. Dragă doamnă, ELENA MAN, amintirile acestea sunt izvor de tamăduire pentru sufletele noastre şi-al meu deasemenea ! Mulţumesc din inimă pentru lectura fascinantă ce mi-a înlesnit-o citirea acestor rânduri pline de savoarea copilăriei!Unde aş putea găsi continuarea acestor amintiri?

    • Eu va multumesc pentru apreciere si va imbratisez cu drag.Aprecierea ma indeamna sa continui, tot aici in aceasta revista, cu bunavointa d-lui Marin Toma, se vor gasi urmatoarele povestiri.

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*