Un mare poet-generalul GHEORGHE VĂDUVA

CLOCOT DE CER

Tot bate-un clopot în Sfânta Dreptate
și toaca răsună pe-o frunză de știr,
pământul se-agață de ultimul fir,
dar golul conține, în el, plinătate.

În câmpul cu iarbă, cad ierburi cosite,
în creierul nopții, un creier rebel
alungă cu pietre lumina din el
pe drumuri de ducă spre zori obosite.

E oarbă lumina de noaptea trecută,
în neguri se arde ideea de zi,
chindia se stinge la ore târzii
și seara coboară pe-o vorbă tăcută.

Tăcerea din vorbe ne spune de toate
și toate-n tăcere de cer se lipsesc,
tăcerile umbrei de soare vorbesc,
negarea, la bază, înseamnă: se poate.

Și tot ce nu este, în sine mai este,
o știu dintr-o vorbă vorbită demult,
adesea, în noapte, târziu, o ascult…
Aceeași cutumă, o altă poveste.

Povestea din sine acum e departe,
dar vorba, în vorbe, nu are hotar,
ea crește albastră, ca focul din jar
și-n sine, cu sine, prin ea, se re-împarte.

Cu eul din sine, și vorba dispare,
în vis e lumină și stelele pier,
dar clopotul arde în clocot pe cer
și golul din sine se umple de soare.

În zori, focul doarme pe-o vatră de gând,
în clocot de verbe, prin verbe tăcând.

Gheorghe Văduva,
București, 01 ianuarie 2017

 

 

CA PĂMÂNTUL DE SUB BRAZDĂ,

CA IUBIREA DIN CUVINTE…

Lui Mihai Eminescu

Se vor strânge iar prin cluburi fanii tăi de gânduri multe,
Îți vor spune ce se coace de la Tisa pân-la Nistru,
Vei avea și vreo bifare pe-o agendă de ministru,
Și vreun critic te va spune cui va vrea să-l mai asculte.

Va fi frig sau poate ceață pe mormântul tău din lume,
Vremea e cam cum e lumea din pustiuri lungi de vreme,
Plină ochi de vorbe goale și-nțesată de dileme,
Ce deschid crevase albe „ce nimic nu au a spune…”

Însă toți vor spune multe, despre tine, despre toate,
Despre lumea poeziei încifrate sau rebele,
Despre greața din cuvinte, despre garduri cu zăbrele,
Despre tot ce azi există, despre tot ce azi se poate…

Alții își vor râde-n barbă sau vor hămăi discursuri,
Lăbărțând soios foneme generoase în vocale,
Ca să afle omenirea cât sunt ei de… tigve goale
Care umplu azi planeta, ca o apă fără cursuri.

Se vor face alegații și metafore cu stele,
„Să trăiască Eminescu!” se va rage dintr-o parte,
Se va intona o rugă-ngălbenită în vreo carte,
Cu tăcerea din cuvinte putrezită-n minți tembele.

Alții își vor face cruce, vor aprinde-o lumânare,
Îți vor spune iar Luceafăr, Geniu, Prinț, Poveste rară,
Vor sfida-înghețarea lumii, crezând iar că-i primăvară,
Vor spera că, după-o ceață, va urma o-înseninare.

Însă nimeni n-o să spună de-a fost ură ori iubire,
Cum de ai murit în viață, când de viață nu se moare,
Cin-te-a rupt dintr-o grădină, Eminescule, în floare,
Și-a te-a aruncat cu lauri printr-o moarte-n nemurire.

Uneori, când tai copacul, te gândești la rădăcină…
Dar, de aperi rădăcina, n-ai să poți tăia copacul,
Chiar de face multă umbră și-umple-n zbor de frunze veacul,
Ca o datină ce moare într-o vreme ce-o să vină.

Cei ce-au fost atunci cu tine te-au lăsat să mori cu viață.
Un soldat de sacrificiu care cade pe cuvinte
Și de care națiunea își aduce-n zori aminte
Când în miezul alb de iarnă bate-un vânt de dimineață.

La mulți ani, Român din datini, crezu-ți merge înainte,
Chiar de unii n-or să creadă că mai au cu ei o țară,
Vremea noastră românească va-învia a mia oară,
Ca pământul de sub brazdă, ca iubirea din cuvinte.

Gheorghe Văduva,
București, 15 ianuarie 2015

 

MI-E FRIG…

Mi-e frig de ghiara ce mă arde
mai tare ca un val de foc,
dintr-un taifun fără soroc,
pe-oceanul minților retarde.

Trăiesc în lumi paradoxale,
în care tac, atunci când strig,
sau mor de cald, când îmi e frig
și urc la deal, când merg la vale.

În vorba mea, e noapte plină,
pe cerul meu, e doar pământ,
tăcerea mea e-un alt cuvânt
și-n fierul sacru, simt rugină.

Dau foc la Nord, îl sting cu verbe,
mă iau la harță c-un parmac,
din Sud, ecuator îmi fac
și, din gunoaie, flori superbe.

Aș vrea o altă confluență,
în tot ce-înseamnă Univers
și-un pas pentru-un picior de vers,
să pot ajunge la esență.

Fac cerere la miezul Terrei,
să-mi dea cu gaj un strop de jar,
s-aprind în gând un alt ghețar,
să mă-încălzesc la vocea erei.

Și sus, pe cerul fără soare,
să-l văd pe Eminescu viu,
ca un luceafăr timpuriu,
ce-n viața noastră mai tresare.

M-am învățat să ard în stele,
sunt prea de foc să pot fi sloi
și prea ghețar să cred că noi
vom fi vreodată sus, ca ele.

Avem un Soare în Pământ,
și-un Eminescu în Cuvânt.

Gheorghe Văduva,
București, 15 ianuarie 2017

FLOAREA-N CARE DOUĂ INIMI BAT

Orice floare face-o floare și rodește când vrea ea,
Chiar de toată lumea-i spune că e timpul să rodească,
Ea nu ține cont de lume, ci de legea părintească,
Ce-i dă rostul ei pe lume și un sens în viața sa.

Floarea nu-i o simplă floare, ci o clipă de frumos,
Care bate-n piept la lume, ca o inimă eternă,
Unde sângele-înflorește într-o lacrimă maternă,
Pentru stropul nou de viață din izvoru-i luminos.

Bate-o inimă de mamă într-o inimă de făt
Și o inimă de bebe într-o inimă de mamă,
Două inimi într-o floare ce în floare se recheamă,
Ca ghiocelul primăvara din ideea de omăt.

Două inimi într-o floare, două flori într-un mister,
Univers extins la clipă, unica eternitate,
Când luminile din stele într-o stea sunt concentrate
Și-într-o inimă de floare, bate-o inimă de cer.

Trec pârleazul dintre gânduri inimile care bat,
Ele nu trudesc la drumuri, nici la zboruri, nici la soare,
Ci la viața ce se naște totdeauna într-o floare,
Când, în floarea vieții noastre, două inimi tandru bat.

Florile sunt primăvară în grădini, în crâng, în pom,
Totdeauna unde-i viață, unde-i soare-i și idee,
Floarea vieții, între oameni, este-n lume o femeie
Care poartă-n viață-i viață și o inimă de om.

De aceea, -n viața lumii, floarea flori a semănat,
Iar femeia este-o floare-n care două inimi bat.

Gheorghe Văduva,
București, 17 ianuarie 2016

CÂND UN GÂND CADE PE GÂNDURI…

Câteodată,-n lumea asta,
Gândul n-are gânduri bune,
Una face, alta spune,
Nu e ușă, nici fereastră
Și nici pasăre albastră.

Face tot ce-l taie capul,
Tot ce pe chelie-i vine,
Nu-i e teamă, nici rușine
De ce poate-ar vrea port-capul,
Sau căruța, sau proțapul.

Gândul n-are mărginire,
Face tot și vrea de toate,
Tot ce-i tot, și tot se poate,
În imensa sa clipire
Din secunda-i de orbire.

Capul său-i eternitate,
Gândul său e-înțelepciune,
Oful său e rațiune
Văzul său – seninătate,
Mintea sa e libertate,

Libertate absolută,
Fără nori, fără hotare,
Fără noapte, fără soare,
Fără bani, fără valută,
Fără zeamă de cucută.

Lumea sa e infinită,
De finitul frust nu-i pasă,
El e peste tot acasă,
Ca o toamnă ruginită,
Ca o vorbă răstignită.

Clipa gândului nu trece,
E-o monadă peste vreme,
Fără timp, fără dileme,
Nici fierbinte și nici rece,
Nici pârâu care să sece.

Gândul n-are gânduri sfinte,
Când coboară-n hăuri sumbre,
Într-o lume fără umbre,
Fără sensuri, fără minte,
Fără gând, fără cuvinte…

Uneori, când bate vântul
Și fonemele fac valuri,
Vorbele își ies din maluri,
Se fac una cu pământul
Și cade pe gând Cuvântul.

Gheorghe Văduva,
București, 18 ianuarie 2017

 

1 Comentariu

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*