Eminescu

Purtăm pe Eminescu într-un dor,
Ne ning poeme prin copacii grei,
Prin file de poveste călător,
Ne-mbie amintiri cu flori de tei.

Trec plopii fără soț prin noi în horă
În urma lor iubirile să-şi cearnă,
La brâu cu cingatoarea tricoloră
Ne-a strâns pe toți într-un mijloc de iarnă.

Ne-a-mpodobit cu flori albastre ia,
Din versu-i ne-a clădit în suflet zid,
Pentru popor şi pentru România
La-ngenunchiat pe însuşi Baiazid.

Ne-a dus pe dealuri când răsare luna,
Când seri se lasă şi-n visări ne-adună,
Ne-a pus în suflet pentru totdeauna
Păduri prin care buciumul răsună.

Pe mal de lac şi-a oglindit, în taină,
Atâtea doruri, cum a fost să ştie,
Moldova a-mbrăcat în loc de haină
Şi-n loc de veci a pus o poezie.

Prin flori de nufăr a țesut poveşti
Cu Făt Frumos şi cu Ileana, teafăr
Pentru vecie, spre-nalțimi cereşti
S-a întrupat divin ca un luceafăr.

Purtat de doruri, sol fără solie,
Destin furat, şi-a oblojit în sân
Întregul neam şi-o dulce Românie,
Cu-atâta drag pentr-un popor român.

N-a fost nici loc nici timp să nu ni-l scrie,
Îi datorăm de veacuri plecăciune
Şi-o viață strânsă-n pumn de poezie,
Ni-e Eminescu har şi rugăciune.

Violeta Zlota, 15 ianuarie 2017

Un tren întârziat

Mai trece câte-un tren întârziat,
Un şir de vise pe frânghii de seară,
Dorm pasageri cu chipul încruntat
Pe un peron pustiu din vechea gară.

Strecoară timpul clipe printr-o plasă
Țesută-n grabă de un ceas hoinar,
S-a-ntroienit oraşul, iar acasă
Doar rătăciri se-ascund în buzunar.

Tunelul iernii se aşterne rece
Peste tăceri, cu umblet sacadat
Câte-un străin cu pas tăcut mai trece
Şi-un tren de noapte ce-a întârziat.

Ne ninge, stins, printre ninsori aleargă,
În ritm de vifor, pas de amintiri,
A-ntârziat în noi o lume-ntreagă
Şi-un univers apus printre iubiri.

Visăm cărări intersectând hotare,
Din versul alb improvizăm scrisori,
La amanet, din goale galantare,
Deschidem uşi spre cenuşiu de zori.

Ne poartă gândul prin nămeți, ne poartă
Prin gări destinul căci ni s-au furat
Itinerarii rătăcind pe-o hartă
Prin care trece-un tren întârziat…

Violeta Zlota, 10 ianuarie 2017

 

 

Timp

Ducem prin destine ură şi iubire,
Risipim secunde pe altare reci,
Împletim poveşti cu-ale vieții fire
Iar finaluri curg înspre loc de veci.

Oameni se înalță, oameni cad adânc
Într-o-ngenunchiere care n-are rost,
Măsurăm suspinul celor care plâng
Iar pe sentimente punem preț de cost.

Facem rugăciuni pentru altă soartă,
Validăm adrese, dar ne pierde drumul
Şi prin şanțuri pasul rătăcit ne poartă,
Trecem spre uitare unul câte unul.

Ne târâm prin tina ce-a rămas în urmă,
Ne purtăm fiorii nopților târzii
De orgolii, viața, infinit, ne curmă,
Fad, prin intersecții de cărări pustii.

Suferințe sure cer dobânzi pe zile,
Funii spânzurate de trecut, prin suflet,
Pun amprente negre şi-n antet pe file
Neputinți strigate într-un jalnic urlet.

Cad identități peste praguri sacre,
Mâini încătuşate se întind spasmodic,
Prin birouri goale, sclavi cu mutre acre
Scriu registre false cu un stil metodic.

Întru toți minciuna, rochie de seară
A-mbrăcat, cu masca de martir pe chip,
Ca-ntr-o parodie cu priviri de ceară,
Dă bilet la uşă pentru înc-un timp.

Visuri destrămate-n pasul străveziu
La ferestre negre cu mirare bat,
Rugăciuni în şoaptă, cu ecou târziu,
Cer iertări de vieți duse în păcat.

Trecem, ducem clipe de iubiri şi ură,
Ne târâm diurn cu bagajul greu,
Timpul ne omoară, doar câte-o frântură
Ne mai lasă liberi pentru Dumnezeu.

Violeta Zlota, 16 ianuarie 2017

 

2 Comments

  1. „Timpul ne omoară,doarcâte-o frântură
    Ne mai lasa liberi Dumnezeu”
    Sunt impresionată de poeziile doamnei Zlota,de profunzimea si luciditatea cu care abordeaza un subiect atat de marcant ,fascinant si imprevizibil:timpul.Succes si felicitari!

Scrie un comentariu!

Adresa ta de email nu va fi publicată


*